Încă o mărturie

Guvernatorul Ponţiu Pilat,
Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii Martie-anul 4147 de la creaţie.”
Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane, salutare!

“Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost în legătură cu moartea lui Iisus din Nazaret şi evenimentele ce au avut loc în provincia mea, acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter, care mă fac să vi le raportez cu de-amănuntul. Eu nu voi fi deloc surprins, dacă în curgerea timpului acestuia nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, că se pare că în zilele din urmă zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată să fie ziua aceea în care am urmat pe Valerius Gratus la guvernarea Iudeii! La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi am poruncit să se facă un ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu arhiereul şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, nici unul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!… Mai târziu, după câteva zile a venit la mine arhiereul, ca să se scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa era grav de vicleană. El pretinde că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui de a sta la masă cu romanii şi să se închine libaţiunii (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut de bine ca să primesc această scuză dar tot cu acea ocazie m-am convins că, cuceriţii se declară duşmani ai cuceritorilor şi mi se pare că dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul este cel mai greu de cârmuit. Atât de tulburat era acest popor încât eu trăiam mereu cu frica, că va izbucni în orice moment o răscoală. Pentru reprimarea ei nu aveam decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş. Am cerut întărituri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.
Printre mai multe veşti ce mi-au sosit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr se zice a apărut în Galilea predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce L-a trimis. La început mă temeam ca nu cumva acesta să fie vreun agitator, care să aţâţe poporul în contra romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al romanilor decât al evreilor.
Trecând într-o zi pe lângă lacul ce se cheamă Siloam am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi în toată seninătatea şi calmul predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii Lui.
Părul şi barba sa aurie îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii Lui, cu bărbile lor negre şi feţele lor încruntate. Nevoind să-L întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn Secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele Secretarului este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Eturia, aşteptând pe Catalina. Naulius era un vechi băştinaş din Iudeea, astfel că cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de orice încredere. Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Iisus, la Siloam. El mi-a zis: niciodată n-am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor ceva ce s-ar asemăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculatori, dintre care sunt atâţia în Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale a da tribut Cezarului. Iisus i-a răspuns: „Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”. Tocmai din cauza înţelepciunii Lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertate, pentru că era în puterea mea să-l arestez să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat întotdeauna pe romani.
Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută Lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări, să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenici, neîmpiedicat de nici un mandat petrorian. Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, aceasta este, doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită cu religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea mari indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabilul nenorocit, voi fi instrumentul creştinilor pe care ei îl numesc „providenţă”, prin care să vină peste noi această soartă şi acest destin. Dar libertatea aceasta nemărginită dată lui Iisus a indignat tare pe evrei, dar nu pe cei săraci ci pe cei bogaţi şi puternici. Într-adevăr Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (bogaţii) şi aceasta a fost pentru mine un motiv bun de a nu tulbura liniştea Nazarineanului.
Fariseilor şi Cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, vă asemănaţi cu mormintele văruite”. Alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor, le spunea că: Doi bani ai văduvei sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri în sala judecăţii împotriva abuzurilor evreilor. Eram informat că o nenorocire o să i se întâmple acestui om, căci nu va fi fost întâia oară când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei profeţi. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul! Conduita mea a fost aprobată de Senat şi mi s-a promis întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură care făgăduia mai mult pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare.
Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine în sala de judecată şi el a venit. Precum ştiţi, nobile împărate, în vinele mele curge sânge de spaniol, amestecat cu sânge de roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor; mă plimbam prin curtea palatului meu când Nazarineanul apăru şi când am dat ochii cu el, mi s-a părut ca şi când o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram fără voia mea ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit! Câtva timp eu am rămas ca încremenit şi priveam cu admiraţie, respect şi frică asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om necunoscută numeroşilor noştri pictori şi sculptori care au dat forme la tot felul de figuri de zei şi eroi.
„Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei…”
Nazarineanul însă a răspuns liniştit:
„Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie.
Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare…”
Cu nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă “Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea ce este scris in cărţile profeţilor, trebuie să se împlinească”! “Tânărule, i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie să arăţi mai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alții, aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în pace”.
“Prinţ al pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace şi iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”.
După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele pretoriului.Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra Senatului, astfel nu luă nicio hotărâre.
Intr-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul. Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite ca fiind eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit prin faptele sale. Irod a surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect prefăcut, s-a depărtat. Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de exercitarea populară, care are loc întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe popor. Primejdia creştea pe fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimită. M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală şi fiind silit să o tolerez. Răsculaţii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”. Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive: ei urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul roman. Aceştia nu au putut uita niciodată, intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu acea ocazie, am făcut o greşeala din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat.
O altă nemulţumire pe care o purtau ei înşişi, era propunerea mea, de a întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune. Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani si jumătate pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de a se uni cu Irodienii si Saducheii. Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a se folosi de confuzia şi neînțelegerea ce rezulta din aceasta.
În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere; el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ eu osânda definitivă, asupra lui. Eu i-am răspuns că, deoarece Iisus este Galilean afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a avea respect faţa de mine, prin sutana Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om. Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că toata Iudeea se afla la Ierusalim.
Eu îmi luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre Gali, care avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate, rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!”
Pe la timpul acesta treptele de marmură, gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul, era adus iarăși la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea.Într-un ton aspru, am întrebat pe popor, ce vrea!…. „Moartea Nazarineanului” a fost răspunsul. „Pentru ce crima?” am întrebat eu. „El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”. Eu le-am spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea. „Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un om liniştit şi calm. Acesta era Iisus din Nazaret.
După mai multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care pentru moment mi se păru că va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa, eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au mulțumit decât cu viaţa lui. În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta. Într-adevăr s-ar putea spune că in această ocazie toate spiritele rele din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus urlând, precum valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porţile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în istoria Romei.
Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor oameni cruzi care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean. Toţi dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre Geronica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de putere, se străduia să facă ordine. Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului. Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească, n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului, l-a acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de pământ a zguduit totul. Atât de înfricoșătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ, încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că Universul se sfârşeşte.”
Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată!… Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi mohorâte şi disperate. Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi învăluiseră capul în semn de întristare. Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici si colo, se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi, când aruncau privirea spre muntele Calvarului rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge care curseseră de la Nazarinean. După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe Iisus din Nazaret.” I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini.” Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată. Mai târziu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia, ca Iisus s-a sculat dintre morţi cum prezisese el.
Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului această întâmplare dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am început a face acest raport şi, de către ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a venit la urechile mele!… Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră, cele două mii de ostaşi aleşi, şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată noaptea. A fost hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi!!!…Soartă cruda, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor! Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit”.

Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii Voastre supus, cu respect şi smerenie.
Guvernatorul PONŢIU PILAT
Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii Martie,
Anul 4147 de la creaţiune

Învăţături - III

RUGĂCIUNEA. Un pustnic numeşte rugăciunea: “plugăria sufletului”. Potrivită este asemănarea aceasta. De vreme ce, numai prin rugăciune îndurarea lui Dumnezeu desţeleneşte sufletele noastre şi numai printr-însa milostivirea cerescului Părinte rourează uscăciunea inimilor omneşti şi odrăsleşte, din pământul lor, lanuri cu roade bune. Despre negrăita ei putere şi nespusul ei folos, un alt putnic zice: “Precum vederea este mai mare decât toate simţirile, aşa şi rugăciunea este mai mare decât toate faptele bune”, vrând să spună prin aceste graiuri că: numai cine se roagă, poate să aibă şi fapte bune.
Dar, pentru ca rugăciune ta să fie rug de foc, ce urcă de la pământ la cer, şi ca să audă Domnul Dumnezeu glasul rugăciunii taleîn zi şi în noapte, la vreme de primejdie şi de boală, la lucrul şi la neputinţa ta, precum şi la orice trebuinţă, se cade să faci această rugăciune: “Cu lacrimi de pocăinţă şi cu zdorbire de cuget”, după cuvântul care zice: “Dă-mi lacrimi să mă pocăiesc”; “Cu duh umilit, cu inimă înfrântă şi smerită” aşa cum se ruga proorocul David, cântând: “…duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”; “Cu nebiruită şi neobosită nădejde” căci aşa spune Mântuitorul: “Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că veţi lua şi va fi vouă”; “Cu nespurcate buze” adică să nu ceri lui Dumnezeu cele ce sunt spre răul tău şi al aproapelui, fiindcă atunci rugăciunea ta se preface întru păcat; “Cu neîncetare” după porunca Mântuitorului care ne îndeamnă: “Neîncetat vă rugaţi”.
Şi astfel rugându-vă, se va da vouă toate şi se vor umple inimile şi casele voastre de untdelemn al bucuriei, de duhovnicească alifie, de vin şi de toate bunătăţile cele de pe pământ şi cele veşnice.
Să mai ştii şi aceasta frate: pentru marile şi grele tale trebuinţe, mergi la Biserică şi la preoţii ei, ca să se roage pentru tine, căci aceia au plinirea tuturor harurilor.

Învăţături - II

METANIILE, ÎNCHINĂCIUNILE şi ÎNGENUNCHERILE fac parte din închinarea pe care dreptcredinciosul creştin o datorează lui Dumnezeu. Ele sunt semnele smereniei duhovniceşti şi nevoinţele trupului. De asemenea, sunt tainice închipuiri ale dumnezeeştii lucrări de mântuire. De pildă, plecarea genunchilor la pământ înseamnă căderea omului în tina păcatului; iar scularea de la pământ închipuie ridicarea neamului omenesc din osânda păcatului strămoşesc, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. De aceea, metaniile, închinăciunile, îngenunchierele, împreunate cu lacrimi şi cu rugăciuni, înmoaie uscăciunea inimii şi umilesc trufia gândului în orice vreme, dar mai ales în timpul sfintelor posturi. Creştinul să nu se lipsească deci, niciodată, de aceste arme ale duhului. Şi, ca să ştie cum să le facă, cum să le folosească, pravila grăieşte:
Metaniile mari se cheamă plecările la pământ. Credinciosul face, mai întâi, semnul sfintei cruci; apoi, se pleacă până când atinge pământul cu palmele, cu genunchii şi cu fruntea şi, ridicându-se, face iarăşi cruce. La fiecare metanie rosteşte rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”; iar când metania este pentru Maica Domnului zice: “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Marie, mântuieşte-mă pe mine, păcătorul”.
Închinăciunile sunt plecările cu mâna până la pământ, după ce ţi-ai fîăcut semnul sfintei cruci.
Îngenunchierile se fac în timpul Sfintei Liturghii: la citirea Evangheliei, la ieşirea cu Sfintele Daruri, al Axion, şi la orice rugăciune, când cineva are dragoste şi evalvie. Creştinii dreptcredincioşi pun la pământ amândoi genunchii, nu numai un genunchi, cum au obiceiul catolicii.

Învăţături - I

Să se ştie că aceste învăţături nu sunt rugăciuni. Ci ele sunt trebuincioase oricărui creştin, ca să ştie cum să se închine, cum să se roage lui Dumnezeu şi cum trebuie să fie rugăciunea sa.

SFÂNTA CRUCE este armă lucrată de Dumnezeu, pavăza credinţei, coif neclintit în războaie, sabie cu două ascuţişuri a credincioşilor împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, văpaie de care se topeşte neruţinatul diavol cum se topeşte ceara de faţa focului. Pentru aceea zice Sfântul al Ierusalimului: “Fă semnul cinstitei cruci la orice trebuinţă: când mănânci, când bei, când te aşezi, când te scoli, când vorbeşti sau când umbli; şi nu începe lucrul tău fără semnul crucii: în casă, la drum, ziua şi noaptea şi în orice loc sau timp”. Dar să nu faci cinstitul semn întru batjocură şi cu păcat. Ci crucea ta să fie dreaptă şi adevărată. Adică: împreunează, cum se cuvine, cele trei degete mari ale mânii drepte – căci ele închipuiesc Treimea ce ade-o fiinţă: tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; iar degetele mici lipeşte-le strâns de podul palmei – de vreme ce ele arată pe Adam şi Eva, care, cu smerenie li pocăinţă, se pleacă nedespărţitei Treimi. După aceea, du mana ta dreapta şi zi: În numele tatălui, (la frunte) şi al Fiului (la pântece) şi al Sfântului Duh,(la cei doi umeri). Amin.
Pentru că fruntea închipuie cerul, pântecele – pământul, iar umerii – locul şi semnul puterii. Aşa spun Sfinţii Părinţi. Şi toti ei arată, în tâlcuirile lor, că ridicând mâna la frunte cerem Tatălui din ceruri - Înţelepciunea şi Cugetul cel mai înalt - să sfinţească neputincioasa şi slăbănoaga noastră minte şi s-o izbăvească de gânduri rele; pogorând-o l apântece, ne rugăm Fiului, care s-a pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, să ne scape de lăcomie, de beţii şi de desfrânare; înălţând mâna dreapta către umeri, chemăm pe Duhul Sfânt, care împlineşte lucrarea mântuirii şi toate le sfinţeşte, să întărească şi să sfinţească puterile noastre spre săvârşirea faptelor bune; iar când zicem Amin, făgăduim înaintea lui Dumnezeu să ne facem vrednici de semnul crucii, pentru că vorba “amin” înseamnă “aşa să fie”.

Cuvânt înainte către cititori

Potrivit învăţăturii sfintei noastre Biserici, rugăciunea este cererea către Dumnezeu, rostită cu credinţă curată şi c nădejde tare, ca să dobândim ceea ce cerem, după voia lui cea sfântă. “Tot ce veţi cere cu credinţă, veţi dobândi”, grăieşte Mântuitorul. Cu alte cuvinte, rugăciunea este înălţarea inimii, a minţii şi a voinţei noastre către Dumnezeu, prin care-L lăudăm pentru putearea Sa cea veşnică, îi mulţumim pentru bunătăţile revărsate cu îndestulare asupra noastră, şi-L rugăm să ne ierte păcatele şi să ne apere de primejdia celui viclean.
Rugăciunea poate îmbrăca chipuri feurite, după cum felurite şi nesfârşite sunt şi prilejurile în care o facem. Înainte de toate, rugăciunea înseamnă închinare “în duh şi adevăr”, iar închinăciunea aceasta nu se poate săvârşi fără smerenie, adică fără lepădarea de sine. Dacă nu suntem smeriţi, noi nu putem păşi cu folos pe calea rugăciunii şi cine cutează să se roage cu mândrie, să ştie că rugăciunea lui este zadarnică.
Binefacerile rugăciunii sunte negrăite. Rugăciunea este aripa credinţei, roada nădejdii, oglinda dragostei, pecetea virtuţii şi zăvorul păcatului. Ea este izvor nesecat de sfinţenie şi d etrăire creştinească; este pavăza care ne ocroteşte de boldul ispitelor; este cheia cu care deschidem porţile cerului şi lăsăsm să se coboare asupra noastră harul lui Dumnezeu. Rugăciunea îmbărbătează pe cel deznădăjduit, ridică pe cel căzut, mângâie pe cel întristat, înviorează pe cel obosit de povara vieţii, întoarce la pocăinţă pe cel păcătos, întăreşte pe cel îndoielnic în credinţă şi smereşte pe cel trufaş; pe cel aspru îl îmblânzeşte, pe cel pizmaş îl potoleşte şi către lucrarea faptelor bune pe toţi îi povăţuieşte. Nimeni nu este oprit să se bucure de mântuitoarea roadă a rugăciunii, nic cei buni, nici cei sănptoşi şi nici cei bolnavi.
Căutând spre aceste binefaceri odrăslite din rugăciune, Sf. Apostol Iacov ne învaţă: “Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a celui drept”. Iar Sf. Apostol Pavel ne povăţuieşte să facem “rugăciuni, cereri, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii”. De aceea şi Biserica neîncetat se roagă lui Dumnezeu “pentru pacea a toată lumea”, ştiind că rugăciunea pentru pacea între oameni şi popoare este cu atât mai firească şi mai mântuitoare cu cât “spre pace ne-a chemat Dumnezeu”.
Iconomia aceste cărţi se desprinde din cele cinci părţi mari, din care ea este alcătuită, şi anume:
I. Rugăciunea cea mai scurtă – pentru treapta începătorilor şi chiar a vârstnicilor, care din diferite împrejurări nu a u vremea sau putinţa să se roage mai îndelung.
II. Pravila pe scurt – adică o prescurtare a celor şapte laude, din care s-au cules şi rânduit rugăciunile îndătinate, îmbinate cu pomenirea viilor şi a morţilor, precum şi cu cercetarea cugetului, atât de folositoare pentru împrejurările grele ale vieţii.
III. Rugăciunile de zi şi de noapte – la care s-au adăugat rugăciuni pentru fiecare zi a săptămânii şi rugăciuni la diferite trebuinţe.
IV. Îmbisericirea – numită aşa pentru că cuprinde rugăciunile creştinului în legătură cu Biserica – începe cu rugăciunile d eînchinare, cu troparele şi cântările Utreniei din duminici şi sărbători, după care cântările Sfintei Liturghii şi alte câteva cântări ziditoare de suflet, aşezate pe note muzicale, pentru trebuinţa credincioşilor la catehizare şi cântarea în comun în Biserică. Pentru credincioşii osârduitori s-au mai adăugat apoi psalmi şi rugăciuni din Rânduiala celor şapte laude, troparele şi condacele de peste săptămână, ale sfinţilor de obşte, ale Triodului şi ale Praznicelor împărăteşti, precum şi Rânduiala spovedaniei, însoţită de rugăciunile Sfintei Împărtăşanii.
V. Sporirea duhovnicească – cuprinde Acatistele Domnului nostru Iisus Hristos, al Bunei Vestiri şi al Sfintei Cruci, Paraclisul Maicii Domnului şi Canonul de umilinţă către Mântuitorul.
Pentru folosul sufletesc al credincioşilor, cartea se sfârşeşte cu un mănunchi de scurte învăţături culese din scrierile Sfinţilor Părinţi şi cu un adaos numit Orânduiri bisericeşti, unde s-a aşezat Sinaxarul sfinţilor de peste an şi felurite însemnări din Tipic, cu arătarea psalmilor care se citesc în împrejurări grele.
Pentru desfătaea ochiului şi a minţii, s-a îmbogăţit această carte de rugăciuni cu podoabe şi înflorituri, lucrate cu iscusinţă, după datina noastră creştinească.
Drept aceea, smerenia noastră vă îndeamnă şi vă sfătuieşte pe voi pe toţi, iubiţi credincioşi, citiţi această carte cu osârdie şi “neîncetat vă rugaţi”. Dar mai cu seamă luaţi aminte că în zilele noastre se cade ca fiecare în rugăciunile sale de seara şi dimineaţa să se roage pentru domnia păcii în toată lumea. Numai în acest fel veţi putea afla folos pentru sufletele voastre, veţi dobândi bună călăuzire în viaţa şi veţi agonisi sporuri de trăire creştinească spre mântuirea voastră veşnică.
Darul Domnului noastru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. Amin.